//
you're reading...
Istorie

Biserica Ortodoxa

        Biserica Ortodoxă este o comunitate de credinţă crestina. Creştinii ortodocşi sunt organizaţi în biserici ortodoxe naţionale autocefale (greacă, rusă, română, sârbă etc.), aflate în comuniune liturgică (euharistică) unele cu altele. Între bisericile ortodoxe naţionale, primatul onorific este deţinut de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. După numărul de credincioşi, ortodocşii formează în lume a doua comunitate creştină, după Biserica Catolică.

        Numele de Ortodoxie vine din limba greacă, de la ορθο (ortho – drept, corect) şi δοξα (doxa – slăvire sau, într-un înţeles mai general, opinie), traducându-se deci literal „dreaptă-slăvire”, cu înţelesul de „credinţă, opinie corectă”. Este de menţionat că şi unele din celelalte biserici creştine îşi consideră propriile învăţături ca fiind drepte sau chiar singurele drepte.
Bisericile Ortodoxe Răsăritene reunesc astăzi o parte importantă a credincioşilor creştini. Istoric şi cultural, ele sunt purtătoare ale unei tradiţii bogate, dezvoltate de-a lungul a două milenii de viaţă creştină într-o largă zonă geografică.
          Fundamentele teologiei creştine ortodoxe au fost stabilite la primele şapte sinoade ecumenice, ţinute între secolele al IV-lea şi al VIII-lea. Din motive religioase, dar şi politice, geografice şi culturale, între biserica apuseană (romano-catolică) şi cea răsăriteană (ortodoxă) s-a produs o separare în 1054, cunoscută sub numele de Marea Schismă. În urma acestui eveniment, atât Biserica Ortodoxă, cât şi cea Catolică se consideră a fi singura biserică universală (καθολικι – catolică sau „sobornicească”) şi apostolică, ca şi deţinătoarea dreptei credinţei (Ορθόδοξια – ortodoxă). Spre deosebire de biserica Romei, ce pune accentul pe universalitate (catolicitate), cea ortodoxă pune accentul pe puritatea credinţei, de unde diferenţa de nume.
       Biserica Ortodoxă (în integralitatea bisericilor locale ce o compun) consideră că are la bază succesiunea apostolică neîntreruptă începută de la apostoli.
          Prezenţa Bisericii Ortodoxe este dominantă în zone ce s-au aflat în spaţiul cultural al imperiilor bizantin şi rus: Europa de Est şi de Sud-est, Asia, şi părţi ale Orientului Mijlociu şi ale Africii. În prezent, numărul de credincioşi ortodocşi este majoritar în Belarus, Bulgaria, Georgia, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, România, Rusia, Serbia, Muntenegru şi Ucraina. Mari comunităţi de creştini ortodocşi trăiesc şi în Albania (aprox. 30%), Bosnia (31,4 %), precum şi în unele state care au aparţinut Rusiei ţariste, respectiv Uniunii Sovietice (Statele baltice şi Asia Centrală). Prezenţe ortodoxe semnificative se găsesc în multe alte ţări din America de Nord, Europa de Vest etc., datorate în special comunităţilor formate prin emigrarea est-europenilor.

          Biserica Ortodoxă a celor şapte Sinoade Ecumenice are la bază Vechiul şi Noul Testament. Conducătorul („capul”) ei este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Păstorul cel bun”, care îndrumă credincioşii, mădularele vii ale Bisericii, pe calea spre mântuire. Biserica Ortodoxă a celor şapte sinoade ecumenice recunoaşte un acelaşi Dumnezeu treimic, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, întreit în ipostas (persoane), dar unul în fiinţă (esenţă), Dumnezeu atotputernic, preexistent lumii şi complet independent în raport cu orice, deosebindu-se astfel fundamental de religiile naturale, în care dumnezeul / dumnezeii iau naştere într-un univers preexistent.
        Ca ramură a creştinismului, teologia Bisericii Ortodoxe a celor şapte sinoade are la bază dragostea, căci „Dumnezeu este iubire”, I Ioan IV:8 (I Ioan 4, 8) şi este reluat în scrierile teologilor ortodocşi, care afirmă că Dumnezeu este iubirea. Iubirea a fost propovăduită şi arătată prin fapte de Iisus Hristos, considerat unul din cele trei ipostasuri (persoane) ale Sfintei Treimi, care s-a coborît pe pământ şi s-a întrupat ca om, şi-a jertfit viaţa şi a luat asupra lui păcatele oamenilor pentru a îi mântui de păcat, iar prin învierea sa a transfigurat şi îndumnezeit (θεοσισ) trupul omenesc luat. Astfel, definitorie pentru înţelegerea în ortodoxie a venirii lui Hristos în trup este formula Sf. Atanasie cel Mare: „Dumnezeu a devenit om pentru ca şi omul să poată deveni dumnezeu”. Prin vorbă şi faptă, Hristos a arătat că se poate trăi în lume făcând voia lui Dumnezeu („Acestea vi le-am grăit, ca întru mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. ”, Ioan 16,33) şi a scos în evidenţă din cele zece porunci două, dar care cuprind totul şi care îl fac pe cel ce le îndeplineşte să le facă în mod automat şi pe restul: dragostea de Dumnezeu şi de aproapele („El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată legea şi prorocii.”, Matei 22, 37-40).
          Teologia acestei Biserici se bazează pe scrierile Bibliei, pe Tradiţia Bisericii şi pe trăirea vieţii religioase în cadrul Bisericii, singurul loc în care Biblia poate fi corect înţeleasă. Se acordă o mare importanţă Sfintei Împărtăşanii, eveniment în urma căruia credincioşii se unesc spiritual şi material cu Iisus Hristos.
         Virtuţile (faptele bune) au o importanţă mântuitoare, acestea făcând parte din procesul de sfinţire (teologie) (împărţit teologic în trei etape: curăţire, luminare şi îndumnezeire). Lucrarea virtuţilor se face şi în referire la episodul judecăţii universale, formulată în Evanghelia după Matei, capitolul XXV.
Între Biserica Ortodoxă a celor şapte sinoade pe de o parte, şi catolicism pe de altă parte, există deosebiri (a se vedea legăturile indicate în continuare). Vom menţiona doar una: ortodocşii consideră că Biserica este formată din mulţimea credincioşilor – mădulare vii – al cărei cap este Iisus Hristos – Mirele. În acest context, Biserica, ca şi clădire şi ca organizare administrativă are un rol subordonat, de a sprijini viaţa duhovnicească a mulţimii credincioşilor conduse de „Păstorul cel bun”.
           Conform istoricului Eusebiu, creştinismul ar fi fost adus în Dobrogea chiar de apostolul Andrei, deci foarte de timpuriu. Prima menţiune scrisă privind martiriul unor creştini pe teritoriul românesc datează din anul 290 şi se referă la doi mucenici răsăriteni, Epictet şi Astion. Trăirea în spiritul învăţăturii lui Iisus a devenit însă mod de viaţă şi pentru un mare număr de locuitori ai meleagurilor româneşti. Ca dovadă, Biserica Ortodoxă Română a canonizat mai mulţi sfinţi şi mucenici, ultimul dintre aceştia fiind monahul Gheorghe de la Cernica (în 2005, fiind sărbătorit pe 3 decembrie).
         În Enciclopedia Românilor (coordonator Dimitrie Gusti, vol. 1, 1938), dogma ortodoxă este sintetizată astfel:
„Cultul creştin ortodox este adorarea unui singur Dumnezeu în trei ipostaze (Sfânta Treime): Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Dumnezeu s-a descoperit oamenilor mai întâi incomplet, în Vechiul Testament, prin Moise şi prin Profeţi şi apoi complet, în Noul Testament, prin însuşi Fiul Său, Domnul Iisus Hristos. Unitatea fiinţei lui Dumnezeu face ca acolo unde se găseşte una dintre ipostazele Sfintei Treimi să fie întreaga Dumnezeire. Proprietăţile Dumnezeirii sunt şi ale fiecărei ipostaze în parte. Singurele caracteristici proprii ipostazelor Sfintei Treimi în parte sunt următoarele: Tatăl este nenăscut, naşte din veci pe Fiul şi purcede din veci pe Duhul Sfânt, Fiul este născut din veci de Tatăl, iar Sfântul Duh este purces din veci de Tatăl.
          Dumnezeu a adus din nefiinţă la fiinţă toată lumea, pe cea văzută cât şi pe cea nevăzută (lumea îngerilor). O parte din lumea nevăzută a căzut, din pricina semeţiei. Ea a format împărăţia întunericului. Odată cu lumea începe şi timpul. Primul om, făcut de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, nu a ascultat însă de porunca lui Dumnezeu. Prin neascultarea lui, a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea. În bunătatea şi iubirea Sa faţă de neamul omenesc, Dumnezeu a dat pe Fiul Său, Care s-a născut din Sfântul Duh şi din Fecioara Maria, mai presus de fire, ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi a sălăşuit printre oameni, învăţându i care este calea cea adevărată, care este adevărul şi care este viaţa. După cum prin neascultarea lui Adam lumea căzuse în păcat, se depărtase de Dumnezeu şi ca urmare porţile împărăţiei cerurilor îi fuseseră închise, prin ascultarea care a mers până la supunerea de bună voie morţii de pe cruce, Fiul lui Dumnezeu apropie din nou lumea de Dumnezeu, deschizându i din nou porţile Împărăţiei cerurilor. Vestea cea bună adusă oamenilor de Iisus Hristos şi jertfa de pe cruce cu corolarul Învierii din morţi şi Înălţării la ceruri sunt stâncile de granit pe care este clădită temelia Bisericii creştine. Pentru ca oamenii sa se poată împărtăşi din mântuirea adusa de El lumii, Iisus Hristos a lăsat Bisericii Sale mijloacele sfinţitoare (Sfintele Taine), asigurând pe urmaşii Săi, Sfinţii Apostoli, ca şi pe urmaşii acestora, episcopi şi preoţi, de asistenţa şi conlucrarea permanentă a Sfântului Duh. Sfintele Taine lăsate Bisericii Sale de Mântuitorul Iisus Hristos sunt în număr de şapte. Ele îmbrăţişează toate nevoile sufleteşti ale credincioşilor creştini pe calea cea nouă trasata de El, ca şi toate nevoile Bisericii creştine pentru propagarea în lume a operei Sale mântuitoare:
          1. Prin Taina Sfântului Botez, individul este introdus în sânul comunităţii creştine spălându-se de păcatul strămoşesc (dacă este mic) şi de toate celelalte păcate făcute până într’acea clipă (dacă este mare).
        2. Prin Taina Ungerii cu Sfântul Mir (taină), celui ieşit din baia Sfântului Botez i se împărtăşeşte Sfântul Duh spre întărire şi progres pe calea virtuţilor creştine
          3. Prin Taina Sfintei Euharistii credinciosul împlineşte cuvântul lui Iisus Hrisos: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu… (Matei 26, 26-28) căci dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi (Ioan 6, 53).
           4. Prin Taina Pocăinţei credinciosul care a călcat legea morală crestină cuprinsă în învăţătura evanghelică are putinţa de a se ridica iarăşi pe planul spiritual înalt pe care se găsea mai înainte de păcat
           5. Prin Taina Sfântului Maslu, credinciosul capătă iertarea păcatelor şi vindecare de suferinţele sufletului şi trupului
         6. Prin Sfânta Taină a Nunţii se întemeiază familia creştină şi se pun bazele traiului după voinţa lui Dumnezeu prin dobândirea de prunci şi perpetuarea neamului omenesc şi întrajutorarea soţilor spre mântuire şi, în fine,
             7. Prin Taina Preoţiei, sunt unşi aceia dintre credincioşi, care voiesc şi sunt consideraţi capabili să devină propagatori ai operei Mântuitorului Iisus Hristos în lume şi împărtăşitori ai Sfântului Duh.
              Sufletul omului este nemuritor. După moartea trupului, sufletul aşteaptă bucurându-se dacă a făcut cele bune în viaţă şi părându-i rău dacă a făcut cele rele, până la a doua venire a lui Iisus Hristos, când vor fi judecaţi atât cei vii cât şi cei morţi şi când fiecare îşi va primi răsplata după faptele lui: cei buni fericirea veşnică iar cei răi chinurile veşnice. După moarte nu mai este cu putinţă pocăinţa pentru cei care au respins-o cu hotărâre în viaţă. Pentru cei care însă au fost răpiţi de greutăţile vieţii şi, fără a dori să lucreze răul, nu au izbutit a vieţui deplin creştineşte, rugaciunile Bisericii mijlocesc inaintea lui Dumnezeu îmblânzirea pedepsei şi chiar ieşirea din Iad.
Izvoarele din care îşi scoate Biserica Creştină ortodoxă principiile sale morale şi adevărurile sale religioase, sunt:
    • Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament (Biblia)
    • Sfânta Tradiţie (consemnată în scris de Sfinţii Părinţi şi Scriitori bisericeşti) şi
    • Hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice
           Biserica creştină ortodoxă se simte cu tenacitate legată de acestea şi îşi face o adevărată onoare din lupta pe care o duce pentru păstrarea lor fără schimbare. Ele sunt norma credinţei celei drepte, de accea Biserica creştină ortodoxă, legată exclusiv de această normă, îşi merită pe bună dreptate numele ce-l poartă.”

            Sunt şase Mitropolii, 13 Arhiepiscopii şi 15 Episcopii în România, având mai bine de douăsprezece mii de preoţi şi diaconi, slujitori ai altarelor din parohii, mănăstiri şi centre sociale.
           În ţară există 631 [1] mănăstiri, în care trăiesc circa 3.500 de călugări şi 5.000 de măicuţe. Trei Mitropolii diasporale şi patru Episcopii diasporale se află în afara României din graniţele actuale, fără a socoti aici şi Basarabia.
              În România pentru ortodocşi există mai mult de 14.500 biserici. În 2002, aproape 1.000 dintre ele erau în construcţie sau renovare.
          Mitropoliile Patriarhiei Ortodoxe Române de pe teritoriul României sunt:
• Mitropolia Munteniei şi Dobrogei
• Mitropolia Moldovei şi Bucovinei
• Mitropolia Ardealului
• Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului
• Mitropolia Olteniei

About oneangelonelife

pai . despre mine nu-i prea important ....dar.... m-am gandit la diverse lucruri....

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: